Prima pagină > Fără categorie > Eveniment editorial: GISELE VANHESE, LUCEAFARUL de MIHAI EMINESCU. PORTRAIT D’UN DIEU OBSCUR

Eveniment editorial: GISELE VANHESE, LUCEAFARUL de MIHAI EMINESCU. PORTRAIT D’UN DIEU OBSCUR

August 15, 2011

IMG_2010

Aparut foarte recent (in mai 2011), volumul cercetatoarei italience GISELE VANHESE, intitulat LUCEAFARUL de MIHAI EMINESCU. PORTRAIT D’UN DIEU OBSCUR, reprezinta unul dintre cele mai importante evenimente editoriale ale eminescologiei din ultimii ani. Perspectiva comparatista, uzand in primul rand de instrumentele poeticii imaginarului, plaseaza autorul roman si opera sa intr-un context universal reprezentat de nume ilustre. Finetea, acuitatea si minutia filologica a analizelor, dublate de o intelegere profunda a categoriilor romantismului literar european fac din acest volum o lectura obligatorie de istoria literaturii, de literatura comparata si, mai ales, de eminescologie.

  • Gisèle Vanhese, Luceafărul de Mihai Eminescu. Portrait d’un dieu obscur, Editions Universitaires de Dijon, Dijon, 2011.

Volumul Luceafărul de Mihai Eminescu. Portrait d’un dieu obscur, al cercetătoarei Gisèle Vanhese (profesor de studii literare româneşti la Universitatea din Calabria, Italia), reprezintă cu certitudine una dintre contribuţiile importante la domeniul specific al eminescologiei contemporane. Subiectul a devenit sensibil, în ultimul deceniu şi jumătate. Studiile de specialitate, mai puţine decât în alte epoci ale istoriei şi criticii româneşti, resimt întrucâtva presiunea aparentului “război anti-eminescian” purtat în publicistica ultimilor ani. În sensul că analizele imaginarului îşi asumă obligaţia unor justificări în plus cu privire la opţiunea pentru domeniul estetic, în detrimentul studiilor culturale, responsabile pentru atacurile la adresa clişeelor imagologice legate de statura simbolică a poetului român. Venită dintr-o cultură străină şi impregnată de principiile ştiinţifice ale şcolilor filologice italiene şi franceze, Gisèle Vanhese nu se arată deloc intimidată de atari presiuni ale publicisticii culturale autohtone. Ea navighează în apele operei literare cu o încredere proaspătă (şi spectaculoasă, prin rezultatele demersului critic) în capacitatea textului literar de a face sens şi de a se comunica estetic.

Instrumentele actului critic, pentru Gisèle Vanhese, sunt comparatistica, antropologia imaginarului, critica genetică, mitocritica şi, uneori, stilistica aplicată. Ele contribuie, în egală şi justă măsură, la o repoziţionare a lui Eminescu în contextul istoriei literare europene, cu precădere într-o istorie a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Pretextul demersului critic îl constituie reprezentările portretistice din opera scriitorului, în relaţie cu portretul acestuia din fotografia istorică din 1869. Însă aceasta este doar poarta de intrare către un univers imaginar al reprezentărilor simbolice din opera poetică, organizate în jurul unor nuclee etice, ontologice şi estetice ţinând de imagologia romantică, bazate nu doar pe metafizica idealistă germană, ci şi pe antropologia folclorică sau pe filosofia maniheistă a creştinismului occidental.

Teza fundamentală a argumentaţiei din Portrait d’un dieu obscur este lectura în registru nocturn, în linia lui Gilbert Durand, a artefactelor imagologice de natură portretistică din opera lui Eminescu. O întreagă reţea de semne şi de simboluri se desfăşoară astfel, în progresie geometrică, relevând logica internă a constructelor imaginare ale corpusului poetic eminescian. O logică revelatorie, care afirmă, în termenii esteticii romantice, povestea stranie şi fascinantă a unei epoci literare crepusculare. Ca “projection du visage réel sur le visage écrit”, portretul masculin din opera lui Eminescu devine expresia concentrată a unei serii de atitudini ontologice, având legături solide şi intime cu elementele definitorii din fişa curentului romantic: “Révolte contre la divinité, révolte contre l’ordre social, désir envisagé comme transgression sont presque toujours unis chez les Romantiques européens” şi, deopotrivă, la Eminescu. În plus, pentru autorul român, “comme noyau central du portret masculin”, “la représnetation du corps et du visage /…/ opère la fusion entre la fiction et la biographie, entre l’idéal et le réel, entre le portrait et l’autoportrait”.

Un comentariu asupra poemului Înger şi demon îi prilejuieşte cercetătoarei o analiză asupra gnosticismului eminescian – una dintre tezele importante ale lucrării. Substratul gnostic, ca formă specifică de construcţie a erosului, devine pretextul unei demonstraţii comparatiste conform căreia Vigny, spre deosebire de Eminescu, pierde, în poemele de maturitate, capacitatea de a descrie lumea dual, din perspectiva acelui “âme tigrée” descris de Gilbert Durand. Apoi, un studiu genetic asupra seriei Călin Nebunul – Călin-file din poveste dă naştere unei discuţii despre influenţa imaginarului fantastic de sorginte folclorică asupra nucleelor tematice şi imagologice venind dinspre Romantismul european. Mai mult decât atât, paginile de critică ale Gisèlei Vanhese oferă o analiză sintetică şi comparativă a câtorva personaje (celebre, aş spune) din folclorul românesc. Este vorba despre figurile Zburătorului şi ale Zmeului, din mitologia populară autohtonă, identificate cu Dragonul occidental medieval, creatură care, în regimul nocturn al imaginarului, “est un substitut euphémique de la violonce sexuelle”.

Cea mai importantă contribuţie exegetică a autoarei la corpusul deja clasic al eminescologiei, mai exact – în polemică faţă de acesta, se găseşte în analiza pe largi dimensiuni a Luceafărului, precum şi a textelor care fac parte din “siajul” său literar, respectiv Peste codri sta cetatea, apoi poemele epigonice ale Veronicăi Micle, Şarpele lui Mircea Eliade şi Malina lui Ingeborg Bachmann. Aceste texte servesc demonstraţiei autoarei cu privire la natura satanică a celei de-a doua încarnări a Luceafărului şi, în general, la prezenţa unui sens al răului în imaginarul poetului român. Diferenţa majoră în raport cu exegeza tradiţională constă în faptul că cea din urmă recunoştea demonul ca agent şi ca suport al gândirii (de unde şi identitatea romantică între Demon şi Geniu), întrucâtva în concurenţă cu Demiurgul. Funcţia lui era aceea de a ţine lumea în fiinţă, prin gândire, în absenţa zeului, ca osie a lumii şi ca motor al funcţionării universale. De aici natura lui solitară şi imposibilitatea relaţionării cu elementele regnurilor terestre. Într-un cuvânt, în această accepţiune, daimon-ul reprezenta un principiu constructor, de esenţă pozitivă, deşi damnată. Pentru Gisèle Vanhese însă, care anunţa deja gnosticismul eminescian prin rapelul la eros, în sensul filosofic de dorinţă, ca spaţiu al căderii, imaginea “umbroasă” a Luceafărului ţine de “le symbolisme sauroctone” şi ea introduce ”le problème du satanism et du mal”. Perspectiva îşi are sursele în demonologia creştină, care opune maniheist demoniacul angelicului. Demoniacul e subordonat exclusiv răului, al cărui prinţ absolut e Satan, ca reprezentare iconografică a principiului destructiv. Aşadar, în romantismul eminescian, demonismul erotic echivalează satanismului. Din nou, opera lui Eminescu îşi asumă o poziţie privilegiată în raport cu “omologii” romantici europeni, prin tratamentul original aplicat personajului feminin. Fără a fi, până la urmă, o donna angelicata, făcând parte din regnul terestru, Cătălina se salvează de demonul seducător prin refuzul iubirii tenebroase, şi salvează cosmosul, forţând Luceafărul să-şi reia poziţia de osie solitară  a universului. Alchimia luciferică, dubla încarnare cosmică a unui arhetip obscur şi tragic, râmâne un spectacol fabulos al imaginarului poetic al secolului al XIX-lea.

Portrait d’un dieu obscur propune, de asemenea, o noutate în termeni de istorie literară. Critica tradiţională tratează poemul Peste codri sta cetatea drept una dintre piesele din ciclul Luceafărului, dar nu-i limpezeşte nici geneza, nici locul istoric, în raport cu acesta. Gisèle Vanhese demonstrează extrem de convingător că Peste codri sta cetatea “n’a donc pu être rédigé en 1882, comme le prétendait Perpessicius, mais avant 1880, date de la version A de Luceafărul. La composition du poème s’est effectuée après la redaction de la première version de Fata-n grădina de aur, en 1873-1874. Nous croyons qu’Eminescu l’a écrit durant sa grande période d’incandescence créative, sans doute vers 1876”. În continuare, cercetătoarea stabileşte, printr-un excurs de critică genetică şi de istorie a temelor şi a motivelor literare, relaţiile intrinseci ale poemului eminescian cu Le Sylphe, al lui Victor Hugo.

Luceafărul de Mihai Eminescu. Portrait d’un dieu obscur reprezintă o construcţie critică fundamentată pe lectura pasionată a autoarei, dar cenzurată de o acribie ştiinţifică fără cusur. Volumul însumează o serie semnificativă de demonstraţii critice, cu rezultate de o accentuată noutate, şi oferă, deopotrivă, o privire critică vizionară asupra structurilor de adâncime ale imaginarului eminescian şi asupra alcătuirilor simbolice ale acestuia.

 Călin Teutişan

Anunțuri